Vorbeşte-mi, am atîtea să-ţi spun!

Vorbim prea mult,gîndim puţin, nu mai auzim pe nimeni. 

Puterea cuvîntului e limitată şi fără valoare.

Mereu sunt hrănita cu vorbe în vînt, care  nu sînt decit o iluzie care mă face să cred că sunt mai aproape de ceea ce-mi doresc, dar  nu este decît o aşteptare infinită la finalul care mi-l doresc .

 

 Vorbeşte-mi , sună mai mult ca :,,vreau să fiu auzită!”… sau  chiar :,,vreau să ştiu ce simţi!”

 Mereu auzim ce vrem, dar nu ce ni se spune, de aici pornesc dezamăgirile, iluzia inconştientă a aşteptărilor şi pierderea de timp.

,, sunt bine!” déjà sună  mai mult ca ,, lăsaţi-ma în pace!”.. sau ,,nu vă priveşte!”

,, va fi bine!” rezumă de fapt că nu va mai fi nimic…

În fiecare zi îmi tot spui vorbe goale, promisiuni de care nici  nu ai în cap să te ţi-i de ele, dar eu tot cred ca un copil naiv că poate de data asta va fi bine, însă vad clar că realitatea e alta.

Nu mă  mai auzi, nu mai vorbim am devenit fară să ne dăm seama doi straini..  

Nu ne mai ţinem noi,  ci ne ţine povestea noastră…

Am uitat a vorbi, a ne asculta sau sfătui... şi am pierdut totul…

Eu mă consum , tu la fel..  nu vrem să recunoaştem dar  nici nu mai avem de ales,  nu vrei să-mi spui nici eu să mai recunosc , dar sîntem déjà prea străini, prea diferiţi, prea indepartati.

Ai uitat sa-mi vorbeşti , ai tăcut şi  s-a făcut praf din ceea ce putea fi… eu am făcut la fel .

Acum sunt prizoniera trecutului şi sclava viitorului .

Nu am de ales şi plec … fără să ţi-o spun.. sau fără să-mi spui tu …

Am să te scutesc de cuvintele de despărţire , sau cele de a  mai rămîne..

Vreau poate multe să aud, dar ştiu că nu voi auzi niciodată :

,,rămîi!”,

 ,,nu pleca!”

sau nici măcar:  ,,am nevoie de tine!” .

Sîntem  doi străini , ce încă nu au curajul să pună punct la povestea care s-a consumat şi nici măcar să vorbească pentru a  se cunoaşte  din nou …