Vorbeşte-mi, am atîtea să-ţi spun!

Vorbim prea mult,gîndim puţin, nu mai auzim pe nimeni. 

Puterea cuvîntului e limitată şi fără valoare.

Mereu sunt hrănita cu vorbe în vînt, care  nu sînt decit o iluzie care mă face să cred că sunt mai aproape de ceea ce-mi doresc, dar  nu este decît o aşteptare infinită la finalul care mi-l doresc .

 

 Vorbeşte-mi , sună mai mult ca :,,vreau să fiu auzită!”… sau  chiar :,,vreau să ştiu ce simţi!”

 Mereu auzim ce vrem, dar nu ce ni se spune, de aici pornesc dezamăgirile, iluzia inconştientă a aşteptărilor şi pierderea de timp.

,, sunt bine!” déjà sună  mai mult ca ,, lăsaţi-ma în pace!”.. sau ,,nu vă priveşte!”

,, va fi bine!” rezumă de fapt că nu va mai fi nimic…

În fiecare zi îmi tot spui vorbe goale, promisiuni de care nici  nu ai în cap să te ţi-i de ele, dar eu tot cred ca un copil naiv că poate de data asta va fi bine, însă vad clar că realitatea e alta.

Nu mă  mai auzi, nu mai vorbim am devenit fară să ne dăm seama doi straini..  

Nu ne mai ţinem noi,  ci ne ţine povestea noastră…

Am uitat a vorbi, a ne asculta sau sfătui... şi am pierdut totul…

Eu mă consum , tu la fel..  nu vrem să recunoaştem dar  nici nu mai avem de ales,  nu vrei să-mi spui nici eu să mai recunosc , dar sîntem déjà prea străini, prea diferiţi, prea indepartati.

Ai uitat sa-mi vorbeşti , ai tăcut şi  s-a făcut praf din ceea ce putea fi… eu am făcut la fel .

Acum sunt prizoniera trecutului şi sclava viitorului .

Nu am de ales şi plec … fără să ţi-o spun.. sau fără să-mi spui tu …

Am să te scutesc de cuvintele de despărţire , sau cele de a  mai rămîne..

Vreau poate multe să aud, dar ştiu că nu voi auzi niciodată :

,,rămîi!”,

 ,,nu pleca!”

sau nici măcar:  ,,am nevoie de tine!” .

Sîntem  doi străini , ce încă nu au curajul să pună punct la povestea care s-a consumat şi nici măcar să vorbească pentru a  se cunoaşte  din nou …

Învaţă-mă să iubesc.

Nu  uita să mă trezeşti în fiecare dimineaţă, să mă iubeşti  şi să mă înveţi să o fac şi eu.

Sunt încă incapabilă, mică, nepricepută, dar plină de dorinţă şi de entuziasm pentru a  fi fericită.

Încep o viaţa noua în care nu e  loc de frică, minciună, lacrimi… există doar zîmbete, emoţii, trăiri şi vise de realizat..

Învaţă-mă să iubesc mai mult decît ieri şi mai puţin decît mîine..

 Invaţă-mă să te simt alături chiar dacă nu eşti, să ne înţelegem chiar dacă nu  vorbim şi să-mi fie dor chiar dacă  te am alături.

Fiecare zi să-mi fie o noua poveste, o poveste în care  să  nu dăm de final, iar fiecare capitol să deschidă noi căi de fericire…

Dragostea vine atunci cînd te aştepti mai puţin . 

Cel ce te iubeşte trebuie să te facă  să radiezi de fericire, să-ti ardă ochii de la voce, atingere sau chiar privire..   

Vreau să fac scoală de iubire..... 

pentru a da şansă  mie de-a încerca din nou ceea ce am uitat demult..

Invaţă-mă să fiu fericită , învaţă-ma să iubesc !

Dragoste pentru nimeni...

Am pierdut 4 ani  cu tine, acum   nu meriţi nici măcar 5 minute din viaţa mea. 

Nu te urăsc dar  ai meritat prea multe în ochii mei. 

Nu eşti destul de bun cum păreai.. 

Eşti un nimeni, un nimic, un ratat  îndrăgostit de sine, obsedat de ideea cît de bun pare şi cît  de ideal  e în oglindă.

Am iubit, a durut, am respins şi caut iar fericirea dar probabil nu  în locurile potrivite, căci de fiecare dată întilnesc doar copii ,copii al lui. 

Urăsc ceea ce-mi aminteşte de el, sunt obsedată de umbra vieţii sale în destinul meu, nu-mi doresc decît să  închid uşa şi să nu o mai deschid niciodată. 

în viziunea mea el nu  merită nimic din ceea ce pot oferi eu. 
M-ai minţit iar şi iar şi iar şi apoi a facut-o din nou…  

Eu naivă am crezut de ficare dată ochilor lui şi eram gata să  las totul ca să fiu fericită, dar fericirea nu constă în a  închide ochii, ci în a privi pînă la stele şi înapoi.

Am atîta dragoste  de oferit , dar  pe zi ce trece mă conving că nu o merită nimeni, nu pot să-mi deschid sufletul pentru a nu fi rănită din nou. 

M-ai trădat, m-ai dezamăgit, m-ai facut să plîng şi să tot aştept  ceva ce nu va fi al meu niciodată. 

Am atîta dragoste de oferit dar nu am cui, sunt singura .... am să ajung în braţele la primul care îmi va promite marea şi sarea , şi iar istoria se va repeta..

Vreau să fac orice numai să-mi iasă gîndurile din cap , însă nu-mi reuşeşte.. mii greu , mă sufoc de durere  şi tot mă întreb  de cîte ori Dumnezeu se va juca cu soarta mea?! 

Aştept probabil ceea ce niciodată nu voi avea...

 Sau ,poate,  eu am ratat şansele oferite neobservîndu-le? 

Mă urăsc pe mine că tot te-am iertat şi  pot face faţă să merg mai departe ,dar ai lăsat prea mult gol în sufletul meu şi  o grămadă de vise spulberate. 

Urăsc momentele în care credeam că eram fericită , însă acum conştientizez că a fost doar o joacă, o joacă a ta în care eu am fost jucăria principală , ce prima s-a uzat , apărînd altele mai noi şi mai colorate. 

Eu sunt vinovată de ceea ce am ajuns, mă detest pentru  că de acum în colo voi fi ceea ce nu vreau sa devin: dură, fără suflet şi cu inima frîntă în care nu va mai exista loc pentru nimeni. 

Am devenit ceea ce nu-mi doream  să ajung, dar în final  voi arăta că încă sunt ceea ce am fost…

Te aşteptăm acasă.

Ai plecat!

Un an de aşteptare ne desparte.. iar de fiecare dată cînd  te reîntorci , revii mai obosită, mai bătrîna, mai bolnavă.. 

revii că noi te aşteptăm acasă, dar la sigur nu ai mai fi venit niciodată.

Ne-ai lăsat iar acasă, iar în doi , iar ai nimănui..

E grea despărţirea, e pustie singurătatea, e mai casă acolo unde este mama..

Timpul trece şi deşi devenim mai distante.. înteleg că chiar nu am avut de ales.

Te jertfeşti ca noua să ne fie bine, dar  nu-i bine deloc..

Zi de zi ne întoarcem la casa la care nu ne aşteaptă nimeni.. dar ştiu că într-o zi măcar pe o luna din an totul se va schimba, şi tot aştept..

Dacă ar fi în puterile mele nu ai mai fi plecat niciodată..

Atîtea nu am reuşit să-ţi spun, cu toate că am avut mult timp, din nou nu l-am preţuit  şi iar le las pe data viitoare. Uneori ma tem ca poate să nu mai existe o dată viitoare...

Te las să pleci cu gîndul de-a te revedea curînd... peste cel puţin un an.

Deja nu-mi amintesc momente cînd erai  zi de zi alături, dar atît de mult îmi lipsesc..

Iartă-ne că nu-ţi mulţumim în fiecare zi şi deseori uităm să-ţi spunem că te iubim..

Mii dor .

Îmi lipseşti.

Te iubim.

Te aşteptăm acasă...

Gustul lui, pe buzele mele.

Tu, eu , noi doi…povestea ce a devenit realitate.

 Simt parfumul tău atunci cînd nu eşti, prezenţa atunci cînd îmi lipseşti.

 Traiesc un vis.. am ceea ce am dorit vreodata.. mă simt împlinită!

 Sunt fericita! Sunt tu!

Pentru că tot aşteptînd un făt-frumos, am descoperit că un simplu bărbat imperfect mă poate face fericită!

Te simt în fiecare dimineată pe buze, în gînd, alături!

Deşi dragostea durează trei ani, mai există loc de pasiune, dragoste, ceartă şi împăcare..

E inutil să tot alergi după cel care îl vrei alături, dar care nu te vrea pe tine, trebuie de deschis ochii şi de văzut ce te inconjoară, fericirea adesea e alături de tine, dar tu niciodată nu ai îndrăznit să o observi.

  

Dragostea poate  dura o veşnicie atunci cînd timpul nu are valoare, cînd trăieşti înafara  lui …

Iubesc! 

Deşi nu mii frică de a pierde… totuşi inţeleg că noi nu  preţuim persoana atît de mult cît povestea trăită alături de ea.

Trăiesc o poveste făra final.. nelimitaţi în timp, necontrolaţi in viaţa.. poveste în care adesea nici eu nu mă regăsesc.. dar totuşi ea nu se consuma…

 Zi de zi apare o nouă încercare..dar totuşi încă mai simt gustul lui pe buzele mele..

E timpul să plec!

A venit momentul să plec...

Nu m-am gîndit niciodată că voi fi gata să las tot şi să plec , acolo unde nu mă aşteaptă nimeni.

Străină printre ei, pustie in suflet dar cu o mulţime de vise de realizat.

Îmi las în urmă povestea, casa, oameni dragi şi poate pe cei care am vrut să-i am lîngă mine, dar  nu au fost niciodată.. Mă despart de vechiul eu, obosită de rutina zilnică, dar atit de obişnuită cu ceea ce am aici.

Nu vreau să plec , dar nici să ramîn nu am motiv.

Doar gîndul ca voi fi departe ma  provoacă la lacrimi.. Am putut avea atit demult aici, dar nu a fost biletul meu de fericire si nici locul meu  de a mă regasi sau realiza.

Încă mai astept poate se va schimba ceva, dar asteptările mereu sau soldat cu nimic.. de aceea e inutil să mai rămîn.

 Plec pentru a schimba tot, pentru a mai da şansa vieţii mele de a începe de la capăt,  de-a simţi fericire, zîmbet, emoţii, perspectivă…

 Aici mereu va fi locul  tău, al nostru în care eu alta niciodată nu voi putea fi. 

Nimic nu se şterge cu bureta, însa e inutil sa lupţi pentru ceea ce s-a pierdut. 

Deşi putea fi… nimic nu este inevitabil, şi doar noi sîntem responsabili de ceea ce devenim, sau pe cine avem alaturi.

Poate că mai vreau dar nu voi mai avea curaj să ţi-o spun vreodată..

 Plec pentru a nu da şansă povestii să se mai repete…

Fug de ceea ce doream să devin aici… prea multe planuri, vise, şi dorinţe spulberate.

Mii de gînduri  străbat mintea mea în fiecare secundă… 

Stau la dubii dacă fac corect sau nu. 

Insă vreau să ajung undeva, am un scop şi vreau să mă realizez… Trebuie să plec pentru a da şansa mie, să o încep de la început.

Am aşteptat prea mult o schimbare, însă am realizat ca ea trebuie începută de la mine,din mintea mea, din dorinţa mea…  căci nimeni , niciodata nu va ridica un pai în locul  meu.

 Singură voi putea reabilita eul pierdut din mine, iar atîta timp cît nu ştiu cine sînt, nu mă pot pierde.

Toţi vor schimbări , vor ceva nou, dar nimeni nu ştie unde vrea sa ajungă şi nici măcar cine!

 Eu ştiu ce vreau şă obţin , dar oare renunţînd la tot ce am aici mai scump e preţul pentru  a-mi asigura acest succes?

Acum merg la risc şi déjà ochii , mintea ,inima şi intuiţia îmi va fi călăuza. 

Noi sîntem cei ce ne creem destinul…

Trebuie să-mi aleg un drum mai neumblat, un drum al meu..

De data asta e inadmisibil să dau greş.

Urăste-mă că de iubit nu mă vei iubi!

Deseori întîlnim oameni care nu ne plac, şi nici macar nu ne sînt cointeresaţi sau de folos… deşi, nu am avut niciodată  legătură cu ei  intr-o oarecare măsura mă urăsc.. 

Oare poate fi ură la prima vedere? 

Sau merge vorba doar de o concurentă, invidie sau chiar  îi vine in cap ideea că eşti mai bun ca ea. 

Nu ar fi destul să te perfecţionezi în loc sa invidii ? 

Logic  a iubi e un sentiment mai plăcut sufletului decît  ura…  

Oamenii nu inţeleg că tot ce fac mai devreme sau mai tirziu  vine împotriva lor.. 

Mereu intilnim persoane care se răzbună, care se jertfesc şi chiar care continuă a supravieţui , deşi  sunt déjà morţi de cîteva secole. 

Am uitat să ne ascultăm , 

să ne corectăm şi să perfectăm propriul eu.

Uneori mă bucură ura cuiva, dar nu înţeleg motivul apariţie acesteia, însă odată ce ea există înţeleg că sînt mai bună ca ei şi voi continua să fac  ceea  ce ştiu  mai departe ,căci indiferent de acţiunile mele oricum voi fi criticată.

Nu contează modul în care te văd altii ci trebuie pus accent pe ceea ce  eşti şi  să ţi-i pasul  spre drumul care vrei să-l străbati.

Permit persoanelor  cu ,,insuficiienţă mintală” să mă urască fără motiv,căci  subconştient ei de fapt ascund invidia şi defectele proprii, iar actiunile lor devin jalnice şi  fara nici un rezultat… pentru că ceea ce fac ,nemijlocit , o simt pe propria lor piele.

Trebuie să continui din  răsputeri  să ajungi acolo unde îţi doreşti, şi indiferent ce critici sau replici vei avea  asupra ta ,oricum mergi înainte. 

Dacă ţi-a reuşit nu ezita să continui, deoarece odată ce ai ales un drum bun nu uita să alergi repede pe el , de nu te călca în picioare cei care vin din urmă!

Sînt bogată!

Sînt bogată!

Am mîini, am picioare, am o casă, doi parinţi...

 şi toate uşile deschise în faţa mea pentru a-mi asigura un viitor..

Deseori eram nemulţumită de ceea ce am,  dar unii nu se pot bucura nici de asta.

Mereu mă tot plîngeam că nu am pantofi, însă mergînd pe drum poţi intîlni pe cineva care nu are picioare...

Poţi plînge  că nu ai o bicicletă , pe cînd altii nu au posibilitatea de  a merge, sau un telefon.....

 pe cînd unii nu pot auzi deloc, pe cei ce sunt la capătul celuilalt fir.

Fiecare poate are neajunsurile lui, dar fara sa-ţi dai seama conştientizeze că ele ţin doar de starea materială şi nimic mai mult. Pe cit mai multa valoare ii dăm ei ,ramînem şi pustii sufleteşte.

Oare vei fi fericit cu un nou loptop, un nou telefon,sau chiar masina fiind imobilizat la pat!

 Fară auz!

 Fară văz!

Trezeste-te!

Viaţa ta nu depinde doar de lucruri minuscule,care se vînd la tot colţul...

Viaţa ta e o totalitate de clipe colorate, dinamice, şi adesea mult prea zgomotoase, care îţî trezeşte emoţii, dorinţă şi pofta şi mai mare de-a savura din fiecare din ea.

Sînt bogată! Am posibilitatea de-a savura din fiecare zi, de-a mi-o planifica aşa cum  o doresc să fie..şi nu am nevoie de ajutorul cuiva.

 Uitam să ne bucuram de ceea ce ne inconjoară:

 de natură,

soare, 

vînt,

 ploaie,

 fluturi,

 fulgi... 

Acestea sunt momente în care ne simţim împliniţi, zîmbim şi iubim ..

Însă noi sîntem atît de obişnuiţi cu ele că nu le mai dăm nici o importanţă, căci ele au devenit ceva obişnuit în viaţa noastra  zilnica.

Devenim roboţi care tind să adune cît mai multe invenţii noi, haine, tehnologii, viaţa devinde virtuala... făra emoţii, fără trăiri ... pustie.

Eu sunt multumită că am avut o copilarie în care ne jucam in curte, fregventam biblioteca, desenam cu creta, şi alergam  pe malul Nistrului...acum însă generaţia au alte privelegii şi nu dau nici o valoare lucrurilor care îi pot face cu adevărat fericiti!

Deşteptarea!!! 

Încă nu este tîrziu de a avea o viaţa cu adevărat împlinită!

Ei speră... să te întorci acasă..

Am găsit-o la poartă, singură, bătrină, aranjată dar cu o privire plină de aşteptare, de dor, şi de sperantă că vor apărea cei dragi acasă..

Era îngîndurată şi totodată bucuroasă de-a vedea pe cineva venid la ea,căci scaunul de la poartă îi devine limită de călătorie în micul orăşel in care trăieşte.

Trecută de 80 de ani, rămîne totuşi desteaptă, sfătuitoare, constientă,  şi mult prea răbdătoare..

 M-am mirat cum în pofida timpului nu şi-a pierdut umorul, pofta de viată, nici chiar dragostea de animale , căci avea trei patrupezi,care o iubeau şi  nu o lasau  din priviri.

Deşi ,bătrîna, e încă în putere să  fie mamă copilului bolnav care i la dat soarta şi să-i poarte de grija cum nimeni nu o ştie mai bine…pe cind copilul mai mic ,sănătos e plecat în lume .

Undeva departe acesta are grijă de  un bătrin străin la fel ca ea..cu care sta zi şi noapte plîngînd uneori poate în perna sa, ştiind că acasă are o mamă ce la fel are nevoie de ingrijirea unicii fiice sănătoase care îsi jertveşte viata departe de toti cei dragi pentru a supravietui şi-a asigura starea materială, sănătatea şi studiile celor ce ii sunt cei mai scumpi.

Sănătatea o pune la incercare, a suportat o multime de intervenţii chirurgicale, devenind exemplu viu în lupta pentru viaţă.

Zi de zi ea işi asteaptă copii acasă..să o vada, să-i aducă o pîine, sau chiar unele medicamente. Însă nu are cine.. dar ea nu-şi pierde speranţa şi tot asteaptă căci ştie că macar de doua ori pe an unica ei fiica sănătoasa   păşeşte pragul casei…

 

Şi ea continuă să astepte avînd un singur ghid, mereu fidel – scaunul de la poartă, cu care împărtăşeşte sîngurătatea, speranta si chiar lacrimile.. tot asteptînd cineva să vina acasă.

Suflete ce nu pot vorbi! Dar vor auzite!

Sunt mici, 

nu pot vorbi,

nu pot striga la noi pentru a fi auzite,

dar pling in sine pentru a trezi omul din noi. 

Ei sunt cei care  adesea ne astepta acasa, sunt bucurosi ca mereu  revenim si sunt cei  ce niciodata nu te vor trada. Oamenii sunt indiferenti, nu-i mai vad, nu-i  iubesc, nici macar  nu le poarta de grija.. 

Cum poti sa nu iubesti asa suflete?

Oare daca ar avea posibilitatea de-a ne vorbi…
ce  vor spune?

 Ei zi de zi protesteaza pe strazile noastre in speranta ca cineva nu va ramine indiferent . 

Unii din noi avem un animal de companie acasa care il iubim, adoram si nemijlocit ii purtam de grija, dar cind iesim in strada devenim stincosi si indiferenti de  cel ce nu are stapin, uneori poti chiar sa-i dai cu piciorul.

 Daca ar fi curat , ingrijit , satul nu ar arata mai bine?
 Insa nu el e vinovat ca e suflet al strazii…

Ochii lor jalinici striga dupa ajutor dar putini sunt cei care privesc in ei.  Imi sunt straini dar ii iubesc enorm, nu am posibilitate de-a le purta de grija dar suntem atit de multi si  daca fiecare din noi ar trezi grija si s-ar deschide inima nu ar exista vagabonzi indurerati care spera ca vor gasi si ei casa la care au visat si stapinul care il va iubi.

Ei nu fac diferenta intre oameni,  te iubesc asa cum esti:  

bogat sau sarac,

rau sau bun, 

sef sau servitor,

student sau pensionar..

Pentru aceste suflete  stapinul devine intreaga lor viata , il asteapta cuminti acasa, te spala cind dormi, te vegheaza la usa cind tu nu observi,  sunt gelosi atunci cind nu mai ai timp pentru ei si fac orice pentru a-ti atrage privirea.. 

Daca ne-ar vorbi, ne-ar multumi,  pentru ca nu suntem indiferenti, pe cind cei de afara ar urla cerind ajutor , asteptind, in speranta ca vor mai supravietui  flaminzi  inca  o zi si poate miine se va gasi un om bun care le va arunca niste resturi pentru a uita ca sunt ai nimanui …

Cum sta  tara noastra la capitolul dat?

Problema ciinilor vagabonzi e una nesolutionata   si ramine la rangul marinimiei fiecarui cetatean…

 Iar cei care sunt imputerniciti  pentru a gasi solutii  se evidentiaza doar cu promisiuni.. 

Ma doare sufletul cind merg pe strada si vad sute de suflete care cauta un colt de piine, un adapost  pentru a se ascunde de ploaie, sau o bucata de pinza pentru a supravietui in iarna.

Trist, dar asta e realitatea. 

Sunt atit de mici, si de neajutorati asteptind zilnic flaminzi  si zgribuliti o zi care le va schimba viata…

Cunosc oameni care  nu sunt indiferenti ii  ofera  sprijin ,ii gazduiesc , ii hranesc , ii incalzesc si apoi cauta pe cineva dornic de-a gazdui un animal de companie..si cu inima impacata il dau in miini bune.

 Esti inputernicit  pentru a decide  de a lua sau nu viata cuiva ?

Viata ta nu este mai diferita decit a acelui animal vagabond,

 insa in el   adesea este mai mult suflet decit in tine. 

Parintii –abuza visurilor nerealizabile.

Multi dintre noi  merg   la facultate, doresc un viitor prosper avind la baza experianta parintilor, insa au uitat , ca noi, de fapt suntem intr-un dinamism continuu al societatii. Parintii considera ca cel mai bun lucru ar fi studiile  excelente, un post de munca  stabil si un salariu decent care  iti va asigura supravietuirea si  iti va oferi capacitetea de-a fi independent, insa astazi nu  se mai pune accent pe aceasta caci fiecare trebuie sa aiba in mintea sa micile idei de realizare, iar aceste idei sa le  redea in fapte, nu trebuie sa fii un supus si sa lucrezi pentru cineva,  ar fi de dorit sa  incerci ca cineva sa munceasca pentru tine. 

Oare esti la facultatea data ca vrei tu!? 
Sau ca e un genetic pe care nu-l poti incalca,  si trebuie sa continuu traditia uitind de ceea ce esti! Iar visele tale le lasi pe planul doi  plasind in fata  visele nerealizabile ale parintilor care fac tot posibil ca sa obtii succes, insa uita adesea sa te intrebe daca tu, doresti  asta?!





In final devii ceea ce si-au dorit ei, si tu vei fi multumit?
 Crezi ca mult timp vei suporta un serviciu care nu-ti prezinta interes? 
Astfel ,vei lucra pentru bani, si nu banii pentru tine,  vei lasa deoparte ideile cum sa faci mai multi, caci destinul tau a fost hotarit inca   inaintea aparitie tale pe lume. Sfatul parintilor si indrumarea lor e obligatorie si merita apreciata, insa  ei uita sa puna in valoare personalitatea si capacitatile copiilor lor pentru a  pune accente talentului sau darului propriu, individual, diferit de al altcuiva, uita de dorinta  lui si deseori interzic dezvoltarea abilitatilor de football sau calculator in pofida cursurilor suplimentare de matematica,fizica,inginerie…etc. 

Unicul lucru care si-l doreste fiecare om este de-a se simti implinit. 
Oare cu asa progres   suntem pe calea cea dreapta? 
Trebuie de dat posibilitatea  fiecaruia de-a fi  acolo unde ii este predestinat, unde se regaseste si unde stie ca poate evalua.. 
iar parintii trebuia sa sustina si sa indrume copii lor. 
Realizind visele iesuate din tineretea parintilor vei deveni jertva in schimbul bucurii din ochii  sumbri al parintilor..uitind ca in tine se mai zbate o alta personalitate!